Acesta este un articol ce abordează viziunea asupra rolului patern și importanța tatălui în viața copiilor. Orgoliul sau credința că iubirea se simte și nu trebuie verbalizată nu sunt decât indicii ale evitării emoțiilor, siguranța că asta te face bărbat. Dacă ești tată sau vrei să devii, te invit să citești acest articol de fiecare dată când în mintea ta apar nedumeriri cu privire la necesitatea implicării tale în viața copilului. Tatăl are un rol esențial în confirmarea feminității, dar și în felul în care acesta transmite imaginea unui bărbat puternic fiului său.
De ce mama și nu tata?
O varietate de factori pot influența dezvoltarea personalității unui copil, însă teoriile și cercetările s-au concentrat mai mult pe importanța prezenței mamei și mai puțin pe rolul patern. Cu toate acestea, calitatea relației dintre copil și părinte rămâne un predictor esențial al funcționării psiho-sociale atât în copilărie, cât și în perioada adultă. Pentru o perioadă lungă de timp, iubirea mamei a fost considerată ca fiind unicul factor important în dezvoltarea celui mic (Kagan, 1978; Stearns, 1991; Stendler, 1950; Sunley, 1955). În jurul anilor ’20 echivalentul termenului de părinte devenise doar cuvântul mamă, iar articolele cu privire la familie se axau pe informații legate doar de aceasta (Ellner, 1973). După 1970 a început o recunoaștere a importanței tatălui și a prezenței acestuia în viața copiilor (Biller, 1974, 1993; Hanson & Bozett, 1985, 1991; Hewlett, 1992; Lamb,1986, 1997; Mackey, 1996).
De ce iubirea de tată a fost atât de lipsită de interes pentru mai mult de un secol în cercetările relației părinte-copil?
Rolul patern a devenit un concept cultural având o interpretare proprie și implicații semnificative în comportamentul celor care împărtășesc aceste credințe. E necesar să observăm un aspect important: ambele concepte, mamă și tată, sunt influențate de ce înseamnă masculinitatea și feminitatea. Altfel spus, cuvântul mamă aduce în prim plan căldură și afecțiune, în timp ce pentru mulți tatăl e văzut ca fiind puternic, rece, dur și mai puțin afectuos (Rohner, 1995). O lungă perioadă de timp s-a crezut că prezența tatălui este nesemnificativă în ceea ce privește dezvoltarea sănătoasă a copiilor (Mackey, 1996). Astfel, internalizarea acestor credințe culturale ca unele personale au determinat consecințe în viața familială. Acestea au fost transmise transgenerațional, având influențe în prezent asupra relațiilor noastre parentale și a stilurilor educaționale.
Ce rol are iubirea de tată?
Perceperea iubirii paterne și grija din partea tatălui reprezintă predictori ai satisfacției atât pentru băieți, cât și pentru fete. Primul gând atunci când ne referim la relația tată-copil poate fi studiul freudian: complexul Oedip vs complexul Electra, subiect cercetat și abordat mult timp în literatura de specialitate. Pe scurt, tatăl joacă un rol important în viața copiilor. Manifestându-și dragostea și sensibilitatea față de fetiță, ea va fi capabilă mai târziu să-și accepte rolul feminin fără anxietate sau vinovăție și să poată oferi iubire bărbatului din viața ei. Un comportament patern adecvat reprezintă o cerință esențială în a finaliza cu succes această fază de dezvoltare a sexualității. Fără participarea paternă, fata poate să își idealizeze tatăl și mai târziu, în adolescență, să asocieze iubirea cu acest sens ideal pe care i l-a dat, să fie incapabilă să iubească și să caute o satisfacție narcisistă în a fi iubită.
Tații și copiii trebuie văzuți ca părți ale unui sistem social complex în care fiecare îl influențează pe celălalt în mod direct sau indirect. Barber și Thomas (1986), au ajuns la concluzia că afecțiunea fizică în cazul fetelor (ex: îmbrățișările) din partea tatălui și sprijinul general al mamei, sunt cei mai importanți predictori în ceea ce privește încrederea în sine în adolescență. Dacă ne raportăm la băieți, activitățile distractive, dar protective din partea tatălui și prezența mamei reprezintă factori esențiali cu privire la stima de sine. De asemenea, competențele cognitive și sociale la copiii ai căror tați erau profund implicați în viața lor erau mai dezvoltate decât a celor care nu aveau parte de prezența paternă (Biller, 1981, 1993; Easterbrooks & Goldberg, 1984; Lamb, 1997; J. H. Pleck, 1997; Radin & Sagi, 1982; 1997).
O relație bună dintre o fiică și un tată evidențiază un succes mai mare pe plan școlar și o probabilitate mai mică de a dezvolta tulburări alimentare (Lamb, 1997; Morgan & Wilcoxon, 1998; Perkins, 200; Botta & Dumlao, 2002; Maine, 2004)
A recunoaște importanța prezenței tatălui ar putea motiva mulți bărbați să devină mai implicați în îngrijirea copilului. Simons, Whitbeck, Conger, and Melby (1990) au confirmat faptul că tații au șanse mai mari să se implice în activitățile de zi cu zi ale copilului atunci când ei înțeleg că acest comportament poate avea o influență semnificativă. Cu toate acestea, mulți tați trăiesc cu impresia că prezența lor este mai semnificativă în viața fiului decât a fiicei lor. Astfel, tații tind să petreacă mai mult timp cu băieții lor decât cu fetele (Lamb, 1997; Phares, 1999; Pleck, 1997; Updegraff et al, 2001).
De-a lungul timpului cultura și-a lăsat amprenta, credința falsă că tatăl nu are un impact atât de mare in viața copilului fiind încă prezentă. Scopul acestui articol este să ofere o perspectivă mai amplă asupra dinamicii relației părinte-copil, încurajând gesturile de afecțiune. Dă-ți voie să fii un tată ce își exprimă emoțiile și înțelege nevoile copilui său!
