Puterea trecutului în relațiile prezente

Relația de cuplu reprezintă un subiect de mare interes încă din adolescență despre care avem întrebări și căutăm răspunsuri toată viața. Odată cu prima relație și prima iubire, fișierele cu informațiile din copilărie vor începe să ruleze singure.

Ne naștem cu o mare dependență de părinții noștri. Avem nevoie ca aceștia să aibă grijă de noi. Nevoia de siguranță este fundamentală, iar părinții joacă un rol decisiv. Mai exact, ei trebuie să fie atenți la ce simțim și să ne ofere hrană, apă, căldură, joacă. Pe măsură ce copilul crește nevoile lui evoluează. Copilul care nu a trăit siguranța va deveni un adult cu frică de intimitate și neîncredere. Se va proteja, se va apăra, se va simți rănit și va răni.  Astfel, primele noastre relații de atașament cu mama, tata sau bunicii noștri ne modelează reprezentarea emoțională a iubirii, a afecțiunii.

În foarte mare măsură, ne îndrăgostim, ne alegem partenerul, ne simțim atrași față de cineva care ne reîntoarce la vechile noastre experiențe emoționale: alegem familiaritatea. A iubi este o abilitate care depinde în mare măsură de cum am fost iubiți de părinții noștri, de cum s-au iubit ei, de istoria iubirii în familia noastră. Surprinzător la cei care au trăit abuzul, este faptul că sunt atrași tocmai de parteneri abuzivi, care resping, îi abandonează și le oferă atenție în mod condiționat. În asta constă chimia lor sexuală și emoțională. Abuzul înseamnă traume emoționale care se vindecă după ani de terapie sau muncă proprie până ce ajungi să îți recapeți încrederea. Iar partenerul tău nu te poate vindeca, cu toată bunăvoința și înțelepciunea lui. Tu însă poți face acest lucru pentru tine și în definitiv pentru voi.

Stilul de atașament reprezintă unul din factorii importanți în satisfacția relației și în rezolvarea conflictelor de cuplu. Experiența din copilărie influențează cu adevărat dezvoltarea atașamentului. Atașamentul securizant este cel mai „sănătos” din punct de vedere emoțional. Adulții caracterizați de acest stil, sunt capabili să comunice cu partenerul, tolerează mai bine ambiguitatea, se simt confortabili cu apropierea și cu nevoia lor de ceilalți. Totuși, destul de des întâlnim atât la noi, cât și la ceilalți, stilul de atașament anxios și evitant.

Cum se exprimă un atașament anxios?

Un adult cu stil de atașament anxios caută să fie foarte apropiat de partener, dar se teme totodată că partenerul nu dorește și el tot atât de multă apropiere. Din acest motiv, devine foarte atent și vigilent la orice semn din partea celuilalt și trăiește o teamă constantă ca partenerul ar putea fi atras de altcineva. Stilul acesta se dezvoltă atunci când părintele a fost inconsecvent în decizii. (ex: „Dacă mă superi, plec și nu mă mai întorc”).

Cum se exprimă un atașament evitant?

Un adult cu stil de atașament evitant consideră că intimitatea duce la pierderea independenței și din acest motiv nu își ia angajamentul pentru o relație de cuplu autentică. Deși își dorește intimitatea, totuși prea multă apropiere îl stânjenește și îl face să țină partenerul la o distanță confortabilă. Distanța poate fi fizică, dar de cele mai multe ori este emoțională prin lipsa deschiderii și a comunicării clare a ceea ce simte el. Un adult cu stil de atașament evitant se dezvoltă atunci când părinții sunt distanți, rigizi, insensibili, iar copilul  devine la rândul său detașat. (de ex: „Poți să plângi cât vrei, n-am timp acum de tine”).

Atât persoanele cu atașament anxios, cat și cele evitante adoptă adesea o postură de control asupra altora. Odată ce ai fost obișnuit în familie cu critica și ai primit atenție doar atunci când ai greșit, îți dezvolți o sensibilitate acută la greșeală și ai tendința de a domina partenerul prin control, cicăleală, critică.

Cum funcționează aceste stiluri de atașament în relații?

Cel care trăiește teama de abandon (anxiosul) tânjește după apropiere și se îngrijorează excesiv pentru relație, are tendința de a controla partenerul și relația, iar cel care trăiește teama de sufocare (evitantul) are adesea accese de furie și se simte amenințat de nevoile emoționale ale celuilalt, așa că alege să se retragă, să evite. Cu cat evită mai mult apropierea, cu atât partenerul care trăiește teama de abandon se apropie mai mult, ceea ce duce la un cerc vicios: unul se ține agățat de partener, iar celălalt fuge. Primul pentru că percepe abandonul, respingerea, iar al doilea pentru că se simte sufocat. Amândoi au nevoie să schimbe ceea ce fac.

Stilul de atașament se poate schimba pe parcursul vieții. Odată ce descoperi mecanismele de apărare pe care le-ai folosit în relațiile tale, poți începe să lucrezi la noi abordări sperând ca, în timp, să poți trece de partea celor cu tipar securizant, care văd frumusețea intimității, vulnerabilității și încrederii într-o relație

De ce este important să conștientizăm trecutul nostru?

Pentru că devenim reactivi atunci când există ceva între noi pe care încă nu l-am reparat, nu l-am înțeles, nu ni l-am asumat și iertat. Trecutul ne influențează modul în care ne raportăm față de partener: „Îți arăt cât de minunat/ă sunt prin câte fac pentru tine”. Și asta pentru că deseori, în trecut, ai învățat că nu ești demn de iubirea necondiționată. Te simți bun, valoros dacă și numai dacă cel de lângă tine îți dă dreptate, te aprobă sau face ca tine. De ce? Pentru că acceptarea necondiționată ți-a lipsit în copilărie.

De ce devenim critici cu partenerul care a fost la piață și a cumpărat un fruct stricat? Deoarece în copilăria ta era inacceptabil să greșești și, mai mult decât atât, trebuia să-ți arăți aprecierea doar când celălalt a făcut ceva cu adevărat deosebit.  Pentru tine, cel care ai avut un părinte foarte critic și vigilent, a merge la piața e ceva normal, ce nu merită apreciere.  

O relație funcțională reprezintă o legătură între doi adulți care știu cine sunt, ce nevoi și granițe personale au, care pot să-și asume trăirile, gândurile și alegerile. Cu cât suntem mai autonomi, mai în contact cu noi, dar nu la modul egoist, ne vom simți mai puțin răniți de partener, mai ales pentru lucrurile mărunte care ne reactivează. Singura cale de evoluție și creștere personală este propriul efort de reflecție și transformare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *